Copiilor le plac poveştile de groază sau poveştile în care magia şi vrajitoria reprezintă un mod de viaţă, se joacă interpretând rolul de monştri.
Groaza, frica le provoacă copiilor plăcere sau neplăcere?
Copilul îşi reprezintă lumea şi viaţa după un alt sistem decât cel al adulţilor. Principiul realităţii se învaţă şi se instaurează în sistemul de gândire odată cu evoluţia funcţiilor şi proceselor psihice.
Sistemul de gândire animist este primar, fiind specific copiilor de a vedea viaţă în toate obiectele lumii înconjurătoare. Când un copil se loveşte de masă, bate masa deoarece are credinţa că masa l-a lovit. Modul animist de concepere a lumii constă în atribuirea de calităţi umane, trăsături psihologice şi intenţionalitate obiectelor şi naturii. Copilul îşi reprezintă lumea, mediul exterior prin transferarea calităţilor proprii fiecărui obiect. Jucăriile personificate devin prietenii fideli ai copiilor şi tovarăşi de joacă.
Lumea este concepută plecând de la propria persoană.
Ideea de a concepe lumea plecând de la un punct, cel al propriei persoane, dezvoltă o altă trăsătură specifică copilului: atotputernicia gândurilor. Astfel, copilul are posibilitatea de a concepe viaţa şi de a-şi subordona lumea şi natura după propriile plăceri şi după propriile intenţii. Vrăjitoria şi magia se bazează pe această trăsătură infantilă: dacă doresc să plouă, trebuie să fac ceva care aminteşte de ploaie; dacă doresc să apară un monstru, atunci mă gândesc la el, la fel şi dacă doresc să dispară, am puterea să-l fac să dispară. Este vorba de controlul lumii pentru a învăţa să se apere de pericolele care i-ar putea ameninţa viaţa fizică şi psihică.
Din credinţa în realitatea externă ameninţătoare, mecanismul psihic al copiilor îşi formează strategii pentru a face faţă pericolelor. Preiau un caz din literatura de specialitate pentru a ilustra modalitatea în care copiii răspund pericolului extern sau intern. O fetiţă căreia îi este frică de fantomele care ar putea fi în casă traveresază holul întunecos gesticulând. Îi explică fratelui ei că atunci când îi este frică, trebuie doar să se joace prefăcându-se că e fantoma care ar putea veni. Identificarea cu ipoteticul agresor extern îi permite copilului să funcţioneze. Adoptarea anumitor simboluri de putere care îl caracterizează pe agresor îi permit copilului să-şi regleze frica, teama, angoasa. Sărbătoarea Halloween este un joc validat social prin care fantezia infantilă găseşte o modalitate de exprimare într-un „ca şi cum aş fi fantoma, vrajitoare, monstru, diavol, schelet etc.” Se identifică cu un agresor de care îi este teama, îl domină prin posibilitatea de a-l juca, de a-l lua sub control, de a-l ridiculiza.
Sistemul de gândire al copiilor şi modalităţile lor de apărare au un singur scop, acela de a controla tensiunea internă, fie înlăturând-o, fie anuland-o. Plăcerea generată de poveştile de groază sau de jocurile cu monştrii ar reprezenta triumful psihicului de a proiecta neplăcerea internă, adică de a scăpa de angoasă internă, gestionată cu dificultate în interior.
Studiile şi cercetările asupra evoluţiei a copilului indică etapa de vârstă de aproximativ 9 ani ca fiind cea în care copilul intră în faza realismului infantil, începând să fie capabil să se adapteze mediului, în mod predominant, după principiul realităţii.
Gabriela Romaneţ
